LoginVreau cont

VDC 13'432

Adaugat de: The.Forsaken

Salut. Am o viata de cacat si m-am hotarat sa va plictisesc povestind-o.
Nu pot spune ca a fost rau de la inceput. Cand am avut ghinionul sa vin pe lume, familia mea avea o situatie stabila, chiar una buna as putea zice. Primi ani au trecut fara griji, nici nu ma gandeam ca se putea intampla ceva. In jurul varstei de 6 ani, tata a pierdut firma pe care o avea din cauza unor nenorociti care il furau, iar el ii considera prieteni, cea ce aveam sa descopar si eu pe pielea mea mai tarziu, dar sa o luam cronologic. Intr-un moment disperat, tata a fost nevoit sa vanda apartamentul, iar noi sa ne mutam in casa bunicii mele, unde in total am locuit 5 persoane intr-un apartament cu doua camere. Trebuie precizat ca nu am avut in niciun caz parintii alaturi in momentele grele, ei erau mult mai disperati sa se certe in fiecare zi. Clasa 1 am facut-o de acolo, dupa care, cum vremurile erau tot mai grele, am ramas fara masina, iar la scurt timp tata a trebuit sa achite o datorie cu casa maica-si(unde stateam), si ne-am mutat intr-un apartament nou, cu o chirie destul de buna(6 milioane pt 3 camere, chiar buna) insa conditile in bataie de joc. Am investit o gramada in acel loc(spre exemplu, la baie erau tevi sparte, iar balconul putea sa cada oricand, vorbesc la modul cel mai serios).
Cu bani stateam din ce in ce mai prost, la fel si cu certurile in familie. Desi eram mereu langa parintii mei, pot spune ca eram efectiv abandonat, rare sunt cazurile in care le-am cerut ajutorul pt ceva, erau prea ocupati sa se urasca. Cel putin, asta m.a facut extrem de independent, pot sa ma descurc in orice situatie, insa mi-a distrus complet increderea in oameni si cumva si in mine, mai ales ca fiecare imi spunea minciuni despre celalalt. Este printre cele mai grele sentimente sa fi mintit de parinte, iar eu stiam perfect, desi nu apucasem inca 10 ani. Numai spun eu cat am avut de suferit mai ales din cauza mamei, care isi varsa nervii pe mine. Eu, ramas complet singur, ma tineam de scoala si ma jucam la calculator(cam singura mea fericire, si ii multumesc lui Dumnezeu ca macar asta am avut, a fost la propriu singura mea iubire). Hotararea de divort a venit chiar de ziua lui taica-miu, tin minte si acum pe mama cum i-a trantit hartia pe masa zicand "Asta e cadoul meu pt tine" dupa care a plecat. Am aflat apoi ca, datorita serviciului ei, statea intr-o garsoniera militara. Eu am ramas cu bunica si tata, dar vorbeam si cu mama zilnic, am observat ca e mult mai interesata de mine acum, nu cand asi fi avut nevoie… . In fine, anii au trecut, am ajuns in clasa a 8-a, am luat examenul cu note mari, pt ca trebuie sa recunosc, ma golanisem rau in generala, insa liceul a fost la propriu dezastru. Am intrat la un liceu destul de bun, si atunci am luat hotararea sa ma mut cu fratii mei la mama. Un prost, ca eu imi doream. Un prost ce sa mai zic. Un an de zile am trait 4 persoane intr-o camera, cu cartofi fierti, o mancare de cartofi sau doar paine cu pate. Cana a trecut acest an, in care eu am fost a noua, ne-am mutat din nou, unde locuiesc si acum. Multe zile am stat nemancat, pt ca am inceput sa ma satur de ce aveam, pur si simplu nu voiam sa mananc, ma durea burta, insa nici nu imi pasa, invatat mereu sa sufar pana la urma te obisnuiesti cu toate.
Asta a fost cu viata mea, in continuare nimeni din familie nu imi este alaturi, dar asta e. Cel mai mare complex al meu este ca sunt urat, pe langa ca port ochelari am si o acnee urata care a si lasat ceva urme. Prietena nu am avut niciodata, si am impresia ca oricum nimeni nu m-ar putea iubii, la urma urmei ce am de oferit ? Acum am 18 ani si sunt in clasa a 12-a, m-am apucat de fumat si de baut(chiar foarte mult baut). Cea ce vreau sa spun e ca, noi cei cu VDC, nu am avut aproape nimic bun in viata, insa altii se nasc avand totul. Ma incapatanez sa ma consider un om cu suflet bun, ca in viata asta nu am facut rau altcuiva in afara de mine, am ajutat pe oricine cand a avut nevoie, am ascultat cu drag problemele de viata ale prietenilor, si i-am ajutat cu tot ce au avut nevoie. De cate ori nu aveam un leu la mine si imi doream sa mananc un covrig ca muream de foame, insa daca imi iesea un cersetor in cale il dadeam, la urma urmei, eu sunt invatat sa rabd. De cate ori nu m-am pus eu pe locul 2 pt binele altora. Si totusi, eu nu vad dreptatea pe lumea asta, desi sunt credincios, tot nu o vad. Pur si simplu nu inteleg. Cunosc oameni mai rai ca mine, imi sustin afirmatia ca sunt mai rai ca mine prin simplul fapt ca mie mi-au facut rau, iar eu nu am facut vreun rau cuiva, cel putin nu cu intentie, si am avut cea mare parere de rau cand mi-am dat seama ca gresisem.
Imi place sa ajut oameni, insa pe mine nu ma ajuta nimeni. Nu e nevoie sa ma ajute cineva, nici nu vreau.
Cel mai mult mi-as dori sa fiu frumos ca ceilalti si sa fiu iubit de cineva, daca am ajuns la 18 ani, si nici macar o plimbare in parc nu am avut trebuie sa imi pun un semn de intrebare. Va dati seama ca nu ma consider perfect "pe interior" doamne fereste, imi cunosc foarte bine defectele. Eu o sa continui sa ajut pe oricine are nevoie, poate si "sefu de sus" va binevoi sa imi indeplineasca unica mea dorinta, iar daca nu… poate nu tuturor ne e dat sa fim fericiti… vreodata…

  Comentarii (4)

Trebuie sa fii logat pentru a putea lasa comentarii sau a vedea comentariile nemoderate.
Poti sa iti faci un cont aici, daca nu ai.